political leasing

“LEASING-UL POLITIC” – abordare economică a relației între partide și electorat –

Posted on Posted in Economie

Marius Călin BENEA

Vom încerca să propunem o nouă viziune asupra posturii în care se află, cu ocazia alegerilor, partidele politice, pe de o parte, și cetățenii-alegători, pe de altă parte, ca principali protagoniști ai pieței politice.

Pentru aceasta, vom folosi conceptul de leasing politic. Leasing-ul este o tehnică de finanțare, introdusă de americani, prin care o firmă ce nu dispune de mijloacele financiare necesare, poate, în loc să cumpere un bun (necesar activității sale), să-l închirieze fie direct de la producător, fie de la un finanțator.

Încrederea – un bun luat cu chirie

Pentru a putea defini conceptul de leasing politic trebuie să observăm și să facem referire la următoarele elemente constitutive ale acestuia:
1. Partidele politice, “în cadrul întreprinderii politice”, au nevoie invariabil de “capital politic”, de voturile alegătorilor, care se constituie în mod specific de “finanțare” pentru atingerea scopului fundamental al acestora, câștigarea alegerilor. Partidele politice sunt, deci, chiriașii încrederii cetățenilor-alegători, încredere finanțată prin intermediul votului.
2. Cetățenii alegători sunt cei care-și “închiriază încrederea” lor partidelor politice, prin intermediul votului, în speranța obținerii unor avantaje publice și individuale viitoare, în urma câștigării alegerilor de partidele-chiriașe pentru care au votat (le-au acordat votul).
3. Încrederea este “bunul care se închiriază” (se ia cu chirie) de către partidele politice, în lipsa căruia ar fi imposibilă existent și funcționarea “întreprinderii politice”. Modul de finanțare a acestui bun (încrederea) este acordarea votului de cel care dă cu chirie celui care primește cu chirie încrederea. Apare, deci, evident că votul trebuie socotit ca monedă în care este exprimată încrederea (bunul închiriat).

Leasing-ul politic poate fi, așadar, considerat a fi singura alternativă de “finanțare” a “întreprinderii politice”, finanțatare care-i asigură acesteia posibilitatea realizării scopurilor pentru care a fost constituită, iar finanțatorului (alegătorului) îi dă speranța unor avantaje viitoare pe calea “chiriei” pe care chiriașul (partidele politice) a promis-o cu ocazia închirierii încrederii (exercitării votului). Deci, spre deosebire de întreprinderea economică “întreprinderea politică” nu dispune de surse alternative de finanțare “pentru a-și putea realiza țelul cuceririi puterii politice”.

Pentru a evita eventualele confuzii, facem precizarea că sursele de finanțare, în înțelesul propriu-zis al cuvântului finanțare, ale fiecărui partid politic (cotizații, donații etc.) le considerăm surse de menținere, de supraviețuire ale formațiunii respective, și nicidecum ca surse de finanțare care să asigure dreptul de influență politică și control guvernamental.

Acest drept este asigurat numai prin câștigarea încrederii majorității alegătorilor prin intermediul votului. Rezultatul fericit al câștigării alegerilor este în realitate o “închiriere” a încrederii alegătorilor, pentru că el nu este lipsit de contraprestație (cel puțin în faza de promisiuni electorale) ci, dimpotrivă, în schimbul votului (încrederii) sunt făcute diverse promisiuni (formă a plății încrederii acordate) de către partidele politice în favoarea celor care acordă încrederea, alegătorii.

Afacere fără garanții

Caracteristicile fundamentale ale leasing-ului politic par a fi următoarele:
– leasing-ul politic nu are la bază înțelegeri formale între finanțatori și chiriași care să stipuleze și obligații pentru fiecare parte;
– generalitatea leasing-ului politic, adică recurgerea de către toate partidele politice la această tehnică de “finanțare” pentru accedere la putere în cadrul unei democrații;
– “finanțatorii” acestei operațiuni politice sunt toți cetățenii cu drept de vot;
– deși toate partidele politice aflate în competiție pentru câștigarea puterii sunt beneficiare ale leasing-ului politic, totuși, doar partidele care întrunesc încrederea majorității electoratului sunt beneficiarele reale și immediate ale acestuia. În cursul formării de alianțe politice, însă, gradul de finanțare prin leasing politic are o contribuție importantă la definitivarea acestor alianțe și cucerirea puterii;
– rambursarea “finanțării” de către chiriași (partidele politice) către finanțatori (alegători) o vor putea face doar acele partide politice care au beneficiat de “finanțarea” majorității alegătorilor sau cele care acced la putere pe calea alianțelor politice. Numai acestea , în virtutea puterii câștigate (influenței politice, controlului guvernamental și direcționarea politicii guvernamentale), dispun de mijloacele necesare pentru a-și onora promisiunile electorale;
– alegătorilor nu li se rambursează “finanțarea” în mod egal și nediferențiat, adică unii vor fi avantajați față de alții în încercarea partidelor politice de a plăti prețul “finanțării” prin realizarea măsurilor din programele proprii;
– incontestabil, marii avantajați ai leasing-ului politic sunt partidele care ajung la putere, precum și o minoritate constituită din grupurile de presiune, sau, cum le mai spun americanii, “lobby”; acestea din urmă se deosebesc de partide prin aceea că nu încearcă să cucerească puterea, ci să influențeze în sensul ideilor și al intereselor pe care le apără;
– rambursarea “chiriei” poate să nu aibă loc sau să se facă în concordanță cu interesele postelectorale ale chiriașului (partidului) și mai puțin să concorde cu cele promise și așteptate de electorat (“finanțator”); acest lucru se întâmplă din cauza inexistenței înțelegerilor formale pentru perfectarea leasing-ului politic și datorită impersonalității “finanțării” (care este o consecință a lipsei înțelegerii formale sau invers).

Câștigătorul ia totul

Avantajele celor care ajung la putere folosind tehnica finanțării prin leasing politic rezidă, pe lângă avantajele intrinseci ale deținerii puterii, și în faptul că ei nu mai sunt ținuți răspunzători de o instanță anume (în afara regulilor jocului democratic) să-și onoreze promisiunile electorale, deoarece:
– nu au încheiat nici un contract, acord etc. cu electoratul prin care să se oblige în vreun fel față de acesta în schimbul acordării încrederii (votului);
– electoratul, la rândul lui, nu consideră acordarea încrederii (votului) sale că ar ocaziona costuri explicite care să trebuiască să fie acoperite de cei care câștigă alegerile;
– modul în care se produc alegerile exclude posibilitatea de a se cunoaște cine și cui acordă votul (încrederea), astfel încât tehnica leasing-ului politic capătă un caracter impersonal.

De vină sunt alegătorii?

Acordarea încrederii (votului) numai pe bază de promisiuni (reducerea impozitului, a șomajului, creșterea cheltuielilor publice etc.), de charismă politică, în condițiile în care participarea la vot nu este obligatorie, are loc din mai multe cauze:
– speranța că atitudinea civică a votantului va fi răsplătită cum se cuvine, după alegeri, de “întreprinderea politică” prin intermediul politicilor din programul acesteia;
– lipsa unui cost explicit legat de acordarea încrederii cutărui sau cutărui partid politic;
– necunoașterea costului implicit (de oportunitate) al votului de către cei care votează; această necunoaștere este mai pregnantă în societățile cu puțină aderență la democrație, în care democrația nu s-a instalat deplin, precum și în rândul cetățenilor cu o slabă conștiință civică din țările democratice;
– imposibilitatea solicitării în mod direct și explicit de avantaje sau primirea de garanții de satisfacere a promisiunilor electorale în schimbul votului;
– intervenția efectului pervers ca teoria lui Olson sau legea participării, conform căreia, în cazul nostru, alegătorii, deși își cunosc propriile interese (obținerea de avantaje evidente și sigure în schimbul votului acordat) și au și mijloacele să o facă (abstenționism electoral, presiuni publice etc.), totuși, nu acționează în direcția acestui interes; acest lucru se întâmplă, potrivit argumentației lui Olson, pentru că, pe de o parte, contribuția marginală a fiecăruia în parte este slabă și, pe de altă parte, fiecare va profita de bunul respectiv și poate fi tentat să-i lase pe ceilalți să acționeze în locul său;
– dezertarea, protestul sau loialitatea, tipuri fundamentale de reacție a alegătorilor față de declinul unei întreprinderi politice, nu fac decât să reașeze opțiunile electoratului privind acordarea încrederii la viitoarele alegeri, dar ele nu furnizează, îndeobște, avantaje evidente pentru cei care recurg la ele, și nici nu pot anula caracteristicile și neajunsurile mecanismului leasing-ului politic.

Acest mod specific de finanațare al “întrepriderii politice” (fără costuri explicite) face ca partidele politice să nu fie per se interesate în alocarea eficientă a resurselor în societate, așa cum sublinia A. Downs. Într-adevăr, în lipsa elementului cost (efort) este imposibilă (anacronică) orice referire la eficiență, în orice domeniu. În aceste condiții, alocarea resurselor în societate are loc, în principal, potrivit intereselor partidului (partidelor) aflat(e) la putere, iar o tendință de alocare eficientă (în sensul de optim paretian) se poate realiza numai în condițiile unei concurențe puternice dintre partidele puternice, raportată la un electorat matur politic și civic.

Partidele politice prin acțiunile lor nu urmăresc, în ultimă instanță, altceva decât consolidarea statutului. La rândul său, preocuparea ultimă a statului nu este de ordin economic. Ea nu constă în crearea bogățiilor. Finalitatea pe care o urmărește este să asigure colectivității naționale condiții de securitate, de libertate și de justiție socială suficiente pentru a permite cetățenilor să-și urmărească scopul lor. Cu toate acestea, statul marchează economia prin prezența sa, substituind judecății pieței o judecată de ordin politic. Chiar dacă, în condiții de competiție continuă dintre partide, se tinde în societate spre o alocare a resurselor în conformitate cu optimul paretian, trebuie subliniat, însă, că această tendință are loc pe fondul unor distorsiuni în cadrul economiei privind participarea componentelor capitalului la alocarea resurselor, atât în virtutea controlului guvernamental ce-l exercită partidele de la putere (prin adoptatrea unor anumite politici privind cheltuielile publice, fiscalitatea, moneda), cât și prin unele reglementări și bariere care pot afecta concurența liberă de pe piață. Cu toate acestea, datorită viziunii de ansamblu ce este atribuită orientării politice a oricărui partid, nu este ușor și nici indicat să se facă abstracție de rolul politicului în viața economică a unei națiuni.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *